Este un fapt cunoscut acela ca Daniel Defoe, renumitul jurnalist si scriitor englez care a trait la sfarsitul secolului al XVII-lea, a fost departe de viata tumultoasa a personajelor sale, mare parte dintre ele marinari sau aventurieri. In realitate, conform biografilor, cea mai lunga calatorie pe care Defoe a intreprins-o vreodata pare a fi fost una in Scotia, acolo unde acesta se deplasase in interes de afaceri.

Majoritatea istoricilor vremii sunt de acord ca, inainte de toate, Daniel Defoe a fost un fin ascultator si culegator al povestilor marinaresti care, la acea vreme, in plina epoca a colonizarilor, circulau din abundenta prin tavernele Londrei. Acolo avea sa-l intalneasca pe adevaratul Robinson Crusoe, corsarul de origine scotiana, Alexander Selkirk, ale carui aventuri aveau sa stea la baza celebrului roman.

Nascut in 1676, in satul pescaresc Lower Largo din Scotia, Alexander Selkirk a fost cel de al saptelea fiu al unei prospere familii de tabacari. In ciuda educatiei severe primita de la tatal sau, acesta avea sa se dovedeasca un copil problema, fiind autorul a numeroase infractiuni si acte pe care biserica le catalogase drept scandaloase. De altfel, in urma unei asemenea intamplari, in care fusese acuzat de „expunere indecenta” in timpul slujbei religioase, Selkirk avea sa isi paraseasca pentru totdeauna familia si sa se imbarce pentru prima oara pe o corabie.

Desi putini ii dadeau sanse de supravietuire, se pare ca viata de corsar ii pria de minune tanarului de numai 19 ani, cel care, opt ani mai tarziu, devenise unul dintre cei mai cunoscuti carmaci din flota engleza. Acesta avea sa fie si momentul in care Selkirk va primi comanda primei nave, galionul Cinque Ports, companionul navei de lupta Saint George, condusa la acea vreme de capitanul William Dampier.

Scopul expeditiei celor doi era acela de a captura si de a prada vasele spaniole care navigau in Oceanul Pacific, o metoda de imbogatire rapida, des intalnita la corsarii aflati in slujba guvernului Angliei din acea perioada.

Cu toate acestea, spiritul rebel si nonconformist al lui Selkirk avea sa il poarte in ceea ce chiar el numea mai tarziu, aventura vietii sale. Se pare ca tanarul scotian intrase deseori in conflict cu superiorul sau, William Dampier si chiar instigase echipajul la revolta impotriva capitanului pe care il considera incapabil sa conduca o asemenea expeditie. Ba mai mult, insistase sa fie lasat sa coboare pe prima insula intalnita, alaturi de camarazii loiali, pentru a se putea imbarca pe un alt vas.

Satul de problemele cauzate, Dampier ii va indeplini dorinta lui Selkirk si il va debarca pe acesta in arhipelagul Juan Fernandez, un grup de insule vulcanice situat la aproximativ 700 de kilometri de Chile. Cum nimeni nu il insotise in aceasta temerara incercare de a inlocui capitanul, scotianul se vede nevoit sa astepte de unul singur venirea navei salvatoare, pe care o considera iminenta.

Patru ani si patru luni de solitudine
Patru ani si patru luni aveau sa treaca pana cand Selkirk sa fie salvat de vasul Duke, aflat sub comanda capitanului Woodes Rogers, timp suficient pentru ca acesta sa isi dovedeasca abilitatile de veritabil supravietuitor.

Initial, scotianul fusese la un pas de moarte, petrecandu-si primele saptamani pe tarmul oceanului, hranindu-se cu scoici si putinele vietati marine pe care le putea captura. Se pare ca paranoia de care suferea il oprise sa exploreze interiorul insulei, convins fiind ca aceasta este locuita de salbatici sau creaturi care ii vor raul. Selkirk isi petrecea timpul citind Biblia pe care i-o lasasera fostii camarazi, asteptand sa fie salvat de unul dintre vasele care navigau in zona.

Abia in momentul in care devenise evident ca asteptarea urma sa fie una de durata, scotianul se va aventura in explorarea insulei necunoscute. Putinele obiecte care fusesera abandonate odata cu el: o muscheta, praf de pusca, o trusa de tamplarie, un cutit si cateva haine aveau sa devina in cel mai scurt timp, cheia supravietuirii sale.

Desi se parea ca, spre groaza lui Selkirk, singurii locuitori ai insulei erau soarecii, scotianul va descoperi in curand un veritabil paradis. Insula pe care fusese abandondat adapostea o uriasa colonie de capre salbaticite, lasate, cel mai probabil, de primii navigatori europeni, precum si o multime de copaci exotici ale caror fructe cresteau din abundenta. Singura problema pe care parea sa o intampine era depresia cauzata de solitudine, inconvenient pe care Selkirk il va depasi atunci cand va reusi sa domesticeasca primele pisici aflate pe insula. De altfel, asa cum singur va marturisi la intoarcere, felul sau de a fi si relatiile tensionate pe care le avusese tot timpul cu semenii, aveau sa faca din sederea pe insula una dintre cele mai frumoase perioade din viata lui.

Scotianul se va dovedi un adevarat supravietuitor, folosind la maxim putinele obiecte pe care le avea la indemana, cu ajutorul carora reusise sa isi construiasca doua colibe si un tarc in care crestea cateva zeci de capre capturate.

Desi in timpul celor peste patru ani de sedere pe insula, doua vase acostasera pe tarmul acesteia, Selkirk evitase imbarcarea, cu atat mai mult cu cat erau nave sub pavilion spaniol, fapt ce i-ar fi adus o soarta cu mult mai rea decat cea de pe insula.

Ca o ironie a sortii, vasul care ii va aduce salvarea la 2 februarie 1709, galionul Duke, aflat sub conducerea capitanului Wooden Rogers, il avea drept carmaci pe nimeni altul decat William Dampier, fostul inamic al lui Selkirk, artizanul abandonului sau.
Aveau sa treaca inca opt ani pana cand scotianul avea sa revina in Lower Largo, desi sederea sa nu avea sa dureze decat cateva luni. Probabil aceasta va fi perioada in care il va cunoaste pe Daniel Defoe, cel caruia ii va vinde manuscrisul cu insemnarile sale precum si intreaga poveste.

Desi se casatorise cu o tanara vaduva bogata, scotianul preferase in scurta sa sedere sa isi petreaca majoritatea timpului alaturi de pisicile sale si de marinarii veniti de pe mare, nefacand un secret din nemultumirea de a fi plecat de pe insula.
Spiritul de aventura si incapacitatea de a se adapta in mijocul semenilor il vor determina pe Selkirk sa se imbarce din nou, de aceasta data cu destinatia Africa. Avea sa fie ultima sa aventura, scotianul murind in timpul calatoriei din cauza febrei care afectase intreg echipajul. Conform jurnalului de bord, trupul sau avea sa fie aruncat in mare conform obiceiului marinaresc.