La Cumpăna dintre ani. Tradiții și obiceiuri de Anul Nou
Sărbătoarea Anului Nou nu a avut o mare însemnătate în comunităţile tradiționale româneşti. Revelionul a fost importat târziu, având origine urbană, destul de greu de acceptat de bătrânii satelor de altădată.
În seara precedentă schimbării anului, vârstnicii se adunau, povesteau, se omeneau, ca în seara de Crăciun. La miezul nopţii, se trăgea clopotul la biserică, iar sătenii ieşeau din case şi pocneau şi puşcau, să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou. În vechime, revelionul se asemăna cu un ceremonial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului an.
Îngroparea Crăciunului și Îngroparea Anului Vechi erau două din obiceiurile acestor zile, care respectau, într-un anume fel, ritualul înmormântării.
Între Crăciun şi Bobotează, românii, hâtri din fire, stăteau de ”priveghi” până dimineața, glumeau pe seama ”răposaților”, îndulcind trecerea încă unui an cu ospeţe date de prieteni sau rude.
Din bătrâni se cunoștea că această perioadă era favorabilă urărilor, vrăjilor şi ghicirii viitorului.
Îngroparea Crăciunului
Obiceiul ”îngropării Crăciunului”, de fapt, a anului vechi, are o vechime considerabilă, fiind unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de calendarul popular. Acest ritual avea loc pe 28 decembrie, în unele zone din țară.
Pe o scară de dimensiuni mai mici, se întindea o cuvertură, pe care se așeza apoi un fecior, ”care făcea pe Crăciunul mort”. Corpul ”mortului” se acoperea, pentru a nu fi văzut de ceilalți asistenți la înmormântare. Feciorul cel mai bun de gură și mai înalt se masca în popă, iar șase feciori purtau targa mortuară, acompaniați de lăutari.
În scenariul descris de etnologul Ion Ghinoiu, se începea cu alegerea tânărului care îl va interpreta pe Crăciun mort şi a celui care se va masca în popă. Acesta din urmă trebuie să fie convingător, un bun orator şi să însoţească, aşa cum se cuvine, ultimul drum al bătrânului Crăciun. Ales dintre feciorii din ceată, Crăciunul era culcat pe o scară de lemn, având funcţia de targă funerară, acoperit pentru a nu fi recunoscut de participanţii la ceremonial şi purtat pe umeri de şase tineri. Pe drum, lăutarii cântau ”morţeşte”, popa slujea la răspântii, iar oamenii din alai boceau. Ajunşi la râu, după o ”slujbă” de dezlegare a păcatelor, Crăciunul mort era aruncat pe gheaţă. Apoi, tânărul care îl juca pe Crăciunul renăscut, ”Crăciun cel Nou”, se ridica în picioare, în uralele întregii asistenţe. Urma întoarcerea alaiului în sat, însoțit de muzică de joc şi voie bună, unde era pregătită ”comândarea” sau pomana Crăciunului, o mare petrecere de întâmpinare a noului an.
Tradiția Plugușorului
Băieții cei mici făceau un pluguleț de lemn, întocmai după forma celui mare. Coarnele i le împodobeau cu ciucuri și cu cănuri de diferite fețe, atârnând în el un clopoțel.
”Ei umblau trei câte trei, din casă în casă, urând an mănos. Unul din copii, numit plugar, purta plugulețul. Altul, numit mânător, trosnea biciul, iar celălalt, numit iapă, purta traista unde se puneau bornacii sau covrigii ce-i capătă câteșitrei plugarii”.
În ajunul Anului Nou, adică în ziua dinainte de ziua Sfântului Vasile, cam pe la ora unu după-amiază, copiii umblau cu plugușorul sau plugulețul, în cete de câte doi-trei și mai mulți.
”Unul din ei avea un clopot împodobit, în unele localități, cu flori de târg, ori cu busuioc, și înfășurat într-o basma.
Acela sună clopotul la fereastra casei, zicând din gură plugul, care nu este altceva decât o poezie prin care se urează gazdei sănătate în acel an, rod la țărinele lui și câte de-alte astea.
Pe la ceasurile 3-4, începeau a umbla flăcăii cu plugul cel mare. Aceștia puneau la un plug patru sau șase cai ori boi, doi inși încălecau, iar unul îi ducea de căpăstru. Unul ține de coarnele plugului, un altul avea o traistă cu grăunțe și toți ceilalți trosneau cu bicele.
Trăgeau cu plugul o brazdă pe dinaintea casei și semănau din traistă grăunțe. Unul urează și ceilalți trosneau din bice.
Cu plugul se umblă numai până se înserează bine, apoi, în unele localități, după ce se înserează, încep a umbla iarăși flăcăii cu colindul, ca și în seara de ajunul Crăciunului”.
Superstiții la cumpăna dintre ani
Umbla vorba că, spre Anul Nou, e bine să lași porțile deschise, ca să intre norocul: ”Spre ziua de Anul Nou nu-i bine să stingi focul, nici lumânarea, nici să adormi cu ușile închise, ca să poată intra norocul și, chiar de-i dormi, aflând lumină și foc, să nu nădăiască că tu dormi”, ziceau muierile la gura focului.
În seara de Anul Nou, când se culca, mai fiecare june din București punea la căpătâi o unealtă din meșteșugul său: croitorii câte un ac, năprăstov sau ață, cizmarii – sula, calapod ori altceva, școlarii – cartea, condei și alte asemenea lucruri. Se crede că, așa făcând, junele își va visa ursita. Fetele făceau ca și flăcăii, punând câte un lucru făcut de ele sub căpătâi.
În ajunul Sfântului Vasile, seara, fata lua busuioc de la clopotul urătorilor și, dacă se spăla cu el, se credea că avea să fie dragă la flăcăi.
Se aruncau boabe de cânepă în foc, ca să crească coada fetelor.
Prin alte părți se aruncau aceleași boabe în foc, apoi se inhala fumul. Nu se știe de ce, dar pe cei mai mulți dintre cei prezenți îi prindea o stare de veselie nemaipomenită.
Bătrânii puneau pe cuptor câte 5-6 boabe de porumb, grâu, orz şi ovăz și așezau pe fiecare un cărbune aprins. Se spunea că cea mai bună recoltă o vor da boabele care fac cea mai multă cenuşă.
Tot ei ghiceau vremea pentru întreg anul, citind ”calendarul de ceapă”. Pentru asta, tăiau o ceapă în două, iar în 12 dintre foile de la mijloc, câte una pentru fiecare lună a anului, presărau sare în cantităţi egale. Le lăsau aşa peste noapte, iar dimineața, în funcţie de cantitatea de apă adunată, socoteau care lună va fi ploioasă şi care secetoasă.
În dimineața de Anul Nou, înainte de răsăritul Soarelui, oamenii se spălau cu apă neîncepută, în care se puneau un bănuţ de argint, un fir de busuioc şi o crenguţă de brad, cu credinţa că vor fi căutaţi şi iubiţi ca banii, norocoşi şi curaţi ca busuiocul, frumoşi şi viguroşi ca brazii.
Copiii umblau cu Sorcova şi cu Pluguşorul, aducând în case belşug şi noroc.
Revelionul în satul de altădată
Noaptea dintre ani era prilej de întâlnire a tinerilor. Flăcăi, fete și copii se strângeau la o casă, care avea o odaie mai largă, ca să încapă cât mai mulți. De obicei, se adunau la casa unui om mai codaș ori de mijloc.
Câteodată, ”când se învoiau mai toți flăcăii, chiar și fetele care se adunau la un loc, spre a face ghicitul, tocmeau și un lăutar, pe care îl plăteau fie cu bani, fie cu câte ceva de-ale mâncării, mălai și carne mai ales. După ce vorbeau și glumeau despre câte toate pozne de-ale lor, jucau câte-o horă-două, de obicei Hora dreaptă și Sârba.
Flăcăii mai dibaci în ale horelor se prindeau de brâu și jucau pe întrecere hore bătute. Numele acestora variau de la o zonă la alta: Brâul, cu multe figuri întoarse, sucite și ciucite, Ghelabeaua, Arama, Floricica etc., până când petrecăreții osteneau de-a binelea.
Apoi începea ghicitul. Puneau în mijlocul odăii o masă de lemn, pe care așezau nouă oale, fie noi, fie vechi, de diferite mărimi.
Apoi începeau să se adune lucrurile ce au de pus sub oale, și pe care fetele au grija ca să le ia de acasă. Se alegeau doi flăcăi ca să le așeze.
Întâi ajună fetele, adică se întorc cu fața în altă parte, nu se uitau să vază sub ce oală așază francul, pâinea ori altceva. Cele nouă lucruri cari se așezau sub oală erau următoarele: un franc, o oglindă mică, mărgele de la o fată, o bucată de pâine, un inel, un cărbune, un pieptene, o perie și un băț de lemn legat jur-împrejur cu păr de porc, ori un maț deporc, cam de o palmă, umflat și legat la amândouă capetele, pe care îl botezau atunci cu diferite nume.
După ce s-au așezat lucrurile sub oale, se chemau fetele ca să tragă, adică să salte în sus numai o oală fiecare fată. Toate se grămădeau să vadă ce nimerește fiecare. Haz mare se făcea când o fată ghicea mațul.
Se mai așezau oalele încă de două ori, pentru fetele mari, schimbând lucrurile sub oale. După aceasta se alegeau vreo două fete mai cu curaj, mai îndrăznețe, care așezau și ele oalele, pentru ca să tragă și băieții.
Era credința și uneori se potrivea că, după cum va ghici lucrul, tot așa îi va fi și ursitoarea. Dacă ghicește francul și pâinea, îl va lua ori o va lua un bogat. Dacă ghicește oglinda, va fi frumos. Dacă ghicește mărgelele, va plânge beat. Dacă ghicește inelul, nu va lua fată cinstită. Cărbunele însemnează că va fi cu fața neagră. Pieptenele însemnează că va fi colțat și zâmbat, iar peria însemnează că va fi bătrân.
După aceasta mai cântă, mai joacă și apoi se despărțeau pe la miezul nopții, ducându-se fiecare acasă”.
