Pe vremea cand Dumnezeu umbla cu Sf. Petru pe pamant, într-o noapte ploioasa, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndraznit să bata cu toiagul în prima poarta. Câini mari s-au repezit să-i sfasie, dar numaidecat s-a auzit un glas barbatesc întreband:
– Cine bate?
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind cainii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se trezisera din somn, și a început a da porunci, dar cu blandete.
– Mario, ia mai pune cateva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fantana dupa o ciutura de apa proaspata. Ilenuta, ia vezi de o olita cu lapte proaspat.
Și le-a dat să se spele și să se stearga cu stergare albe și i-au ospatat, și i-au dus să doarma într-o odaie în care mirosea a gutuie și busuioc…..
[fblikebox id=568]
A doua zi dimineata iar le-a dat să se spele, i-a ospatat și le-a pus în traista niste mere cum nu mai vazusera și le-a urat drum bun.
Și cum au iesit din sat, Sf. Petru a început să se roage de Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii astia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac Sf. Petre, c-ai vazut că nu erau nevoiasi.
– Doamne, fă ceva ca să-și vada macar o data sufletul!
– Să-și vadă sufletul spui Sf. Petre?
– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo!
– Bine, Sf. Petre, a raspuns Dumnezeu, privind ganditor la satul din vale.
Iar dupa o vreme, în neamul acela de oameni s-a nascut Mihai Eminescu.
(Geo Bogza)
