În copilăria mea de la țară, ori de câte ori mă loveam mai tare și mă răneam, alergam la bunica, să mă dea cu o alifie sfințită. Bunica ținea în geamul de la bucătărie, alături de sticluțele cu aghiasmă și mir („șipuri” le spunea ea), o cutiuță albastră cu pomadă de la Ierusalim. I-o dăduse o măicuță de la un schit, căreia bunica îi ducea mereu brânză și lapte de la văcuța noastră. Și bunica își făcea cruce, lua pe vârful degetului puțină alifie, ca să nu se consume prea repede, și mă ungea peste locul lovit. Mirosea a lapte și flori și parcă îmi lua durerea cu mâna. Toată copilăria mea, până să plec la școală, nu țin minte ca bunica să-mi fi dat vreo pastilă. De altfel, nici nu s-ar fi priceput să-mi dea, chiar de-ar fi avut pastile prin casă, pentru că ea nu știa să citească. Așa că, ori mă durea burta sau capul, ori mă loveam la joacă, bunica lua din unsoarea miraculoasă, făcea cruce, o întindea bine peste locul care mă supăra și așa mă făceam bine.
Peste ani, la înmormântarea bunicii, lucrurile din cămăruța ei erau neschimbate, ca și cum timpul le uitase acolo. Venisem de la internat, călătorisem o noapte cu trenul, și acum umblam năuc prin casă, căutând amintiri și urme din copilărie. În geamul de la bucătărie, sub pânzele groase de păianjen, am regăsit șipurile bunicii și cutiuța albastră. Încă mai erau în ea urme din pomada sfințită pe care bunica o păstrase peste ani, cine știe, poate mă mai loveam vreodată. Am luat cu vârful degetului și am întins-o în palme, ca să-i respir din nou aroma. Apoi am zâmbit, așa cum îi zâmbim unui copil care spune o prostioară nevinovată, și am strecurat în buzunar cutiuța albastră pe capacul căreia scria: „cremă Nivea”.
Sipurile bunicii
